Buddha

        Povestea lui Gotama are o relevanţă deosebită pentru vremurile pe care le trăim. Şi noi trecem printr-o perioadă de tranziţie şi schimbare, la fel cum se întâmpla cu nordul Indiei în timpul secolelor 6 şi 5 î.H. Asemenea locuitorilor din nordul Indiei, şi noi constatăm că modurile tradiţionale de cunoaştere a sacrului şi de descoperire a sensului absolut al vieţii noastre sunt fie dificile, fie de-a dreptul imposibile.
        Drept urmare, existenţa umană în timpurile moderne are ca parte esenţială a ei un vid. Asemenea lui Gotama, şi noi trăim într-o epocă a violenţei politice şi avem ocazia să fim martori ai comportamentului inuman al omului faţă de semenii săi. Şi în societatea noastră sunt răspândite angoasa, anomia şi disperarea urbană, iar uneori ne e teamă de noua ordine mondială care pare să se instaureze.
        Multe aspecte ale căutării lui Buddha exercită atracţie asupra etosului modern. Empirismul lui scrupulos se potriveşte îndeosebi cu direcţia pragmatică a culturii noastre occidentale, la fel de bine cum se potriveşte şi atitudinea lui de independenţă intelectuală şi personală. Cei care se simt străini de ideea de Dumnezeu supraomenesc vor fi entuziasmaţi de refuzul lui Buddha de a afirma o Fiinţă Supremă.
        El şi-a limitat cercetările la propria lui natură umană şi a insistat mereu că ex-perienţele lui - chiar şi adevărul suprem al nibbănei - sunt cu totul proprii fiinţei omeneşti. Cei care s-au săturat de intoleranţa unor forme de religiozitate instituţională vor fi de asemenea bucuroşi să descopere accentul pe care îl punea Buddha pe compasiune şi bunătate.
        Dar Buddha reprezintă totodată şi o provocare, fiindcă el e mai radical decât cei mai mulţi dintre noi. Există o ortodoxie nouă, care se dezvoltă tot mai mult în societatea modernă şi care e numită uneori "gândire pozitivă". În cel mai rău caz, acest obicei al optimismului ne permite să băgăm capul în nisip, negând prezenţa durerii în noi şi în ceilalţi, şi să ne închidem într-o stare de împietrire sufletească deliberată, pentru a ne asigura supravieţuirea emoţional.
        Buddha n-ar fi pierdut vremea cu aşa ceva. Din punctul lui de vedere, viaţa spirituală nu poate începe până când oamenii nu-şi dau voie să fie cotropiţi de realitatea suferinţei, să înţeleagă cât de prezentă e ea în tot ce trăim şi să simtă durerea tuturor celorlalte fiinţe, chiar şi a celor care nu ne plac neapărat.