Autor: Gaudapa - Sankara - Sadananda alte cărți de autor(i)
Traducere: Ovidiu Cristian Nedu
Data apariţiei: 2002
Număr de pagini: 320
Format: 16x23 cm
ISBN: 973-9453-64-3
40,00lei
Momentan indisponibil
|
|
|
|
|
|
Prezentarea cărţii
Advaita Vedanta
În mediile filosofice indiene Vedanta desemnează ansamblul concepţiilor expuse în Upanişade şi în textele ulterioare acestora, care continuă tradiţia doctrinară iniţiată de Upanişade, concepţii ce se caracterizează printr-un cadru metafizic monist-idealist, printr-o soteriologie a renunţării şi a transcenderii individualului. Cel puţin sub aspectul concepţiilor ontologic-metafizice sau al celor mistic-soteriologice, Upanişadele conţin în totalitate doctrina clasică a Vedantei, chiar dacă structura expunerii este încă dezordonată şi nesistematică.
Chiar şi un text Upanişad foarte vechi, cum ar fi Brhadaranyaka (cea mai veche scriere Upanişad) înglobează întreaga doctrină metafizică vedantină.
Concepţii precum identitatea dintre Sinele individual (atman) şi principiul universal (brahman), caracterul transcendent al principiului, teoria idealistă asupra existenţei, renunţarea, practica ascetică şi disoluţia egoului ca singurele căi către mântuire se regăsesc, fără diferenţe semnificative, atât în upanişade cât şi în scrierile clasice ale şcolii Advaita Vedanta.
Sub aspectul concepţiilor cosmologice sau antropologice upanişadele dovedesc un nivel ridicat de heterogenitate care nu se va regăsi în Vedanta clasică ulterioară.
Totuşi, din acest ansamblu heterogen de concepţii îşi va selecţiona Vedanta clasică doctrinele ce vor constitui sistemul său cosmologic şi antropologic.
Aşadar, doctrina Vedantei clasice este înglobată aproape în totalitate în Upanişade chiar dacă, la nivelul acestor scrieri, teoriile care ulterior vor constitui cosmologia sau antropologia vedantină coexistă alături de numeroase alte teorii concurente ce nu îşi vor găsi loc în forma clasică a doctrinei vedantine. Prin urmare, Vedanta reprezintă prima sistematizare a teoriilor vehiculate în upanişade.
Ceea ce dă identitatea şcolii Vedanta este sistemul metafizic propus de aceasta; filosofii vedantini nu vizează atât o explicitare a lumii cât, mai degrabă, o transcendere a ei, o reducere a existenţei ei la existenţa principiului.
Vedanta îşi definitivează partea esenţială a doctrinei încă din perioada redactării Upanişadelor, secolul 9 (secol în care a trăit Sankara) marcând doar expunerea acestor idei într-un intreg coerent şi bine sistematizat.
Această filiaţie dintre tradiţia vedică şi Vedanta reiese cu evidenţă şi din analiza semantică a numelui Vedanta.
În sanskrită Vedanta este compus din „Veda” şi „anta” („sfârşit” - în limba sanskrită); deci, sensul acestui termen ar fi acela de sfârşit, porţiune finală a Vedei. Relaţia de continuitate dintre Veda şi Vedanta nu este însă una exclusivă, aşa cum încearcă uneori să sugereze filosofii vedantini.
Conţinutul ideatic al Vedei este caracterizat de un nivel ridicat de heterogenitate, tendinţele către investigaţia de tip metafizic coexistând alături de concepţii mitologice de o mare diversitate. Vedanta este continuatoare a demersului metafizic de analiză iniţiat în textele Vedei, ea abandonând în mare măsură cosmologia de tip mitologic ce se găsea în Veda.
Orientalistica europeană restrânge sensul termenului Vedanta la literatura şi la doctrina din perioada post-upanişadică, perioadă în care filosofia vedantină dobândeşte caracteristici de sistem.
De obicei se considera că primul text ce expune doctrina Vedantei este Mandukya-Karika lui Gaudapada (secolul 8), însă este greu de găsit în această scriere un element care să o îndreptăţească cu tărie la statutul de iniţiatoare fie a unei doctrine, fie măcar a unui mod de expunere.
Un rol aparte în corpusul literar al Vedantei îl are Brahma-Sutra lui Badarayana, lucrare mai veche decât Mandukya-Karika şi care va fi acceptată drept text cu o mare autoritate de către toti filosofii importanţi ai Vedantei. De fapt, o parte importantă din lucrările fundamentale ale filosofiei Vedanta se înfăţişează drept comentarii la Brahma-Sutra lui Badarayana.
Acest text se prezintă ca o sinteză extrem de succintă a ideilor din Upanişade; caracterul său foarte succint îl face însă greu de interpretat pe multe porţiuni şi de aceea există numeroase rezerve în acceptarea lui drept exponent al gândirii Advaita-Vedanta. Consacrarea filosofiei vedantine ca sistem are loc în secolul 9, odată cu Sankaracarya şi cu cei patru principali discipoli ai acestuia: Suresvara, Padmapada, Hastamalaka şi Totaka.
Aceştia sunt cei care dau forma clasică, matură a filosofiei Advaita-Vedanta.
În lucrările acestora este expus într-o manieră sistematică un ansamblu de idei metafizice, cosmologice, antropologice şi soteriologice.
Literatură de sorginte vedantin-monistă va continua să se scrie până în zilele noastre, chiar dacă inovaţiile ideologice sunt minore în lucrările ulterioare lui Sankara.
Astăzi Advaita-Vedanta deţine, între toate şcolile filosofice ale hinduismului, un rol privilegiat, aceasta constituind „filosofia oficială” a religiei hinduse.
|