Autor: Pitagora alte cărți de autor(i)
Traducere: Radu Duma
Data apariţiei: ianuarie 2013
Număr de pagini: 224
Format: 13x22 cm
ISBN: 978-973-111-363-0
|
|
|
Prezentarea cărţii
Imnurile sacre
În afară de Imnurile pe care tradiţia i le atribuie lui Pitagora, lucrarea mai conţine: Viaţa lui Pitagora scrisă de discipolul său Porhir, şi Comentarii la Imnurile sacre ale unui alt pitagoreu, Hierocles. Caracteristica scrierilor pitagorice este elevaţia ideilor, inspiraţia, o dorinţă constantă de a prezenta toate lucrurile în dependenţă de fiinţele inteligibile şi de a explica totul cu ajutorul numerelor, o expunere mistică şi simbolică care nu exclude raţionamentul, o forţă şi o profunzime ce trădează opera unei şcoli şi nu a unui singur om, şi o doctrină revelată. După Iamblikos, Pitagora a fost primul care a inventat conceptul de filozofie.
El o definea ca un efort spre înţelepciune, o dragoste de adevăr.
Întelepciunea era pentru el ştiinţa adevărului aflat în fiinţe, şi înţelegea prin fiinţe tot ceea ce este nematerial, veşnic, esenţialmente activ, aşa cum sunt toate lucrurile care au o existenţă proprie, care sunt suficiente în sine şi care rămân veşnic şi imuabil ceea ce sunt.
La acest adevăr se ajungea doar prin exerciţiul inteligenţei.
Dar cum inteligenţa noastră este partea divină din noi înşine, cu cât se luminează prin potolirea tulburării patimilor, cu cât se purifică prin intermediul dialecticii, cu atât se apropie de puritatea şi de lumina Cauzei supreme din care purcede.
Pare sigur că pitagoricii au întrevăzut şi semnalat o formă superioară de cunoaştere.
Există o ştiinţă perfectă, care constă în cunoaşterea naturii şi a esenţei eterne a lucrurilor şi mai ales a ordinii perfecte ce domneşte în fenomenele cereşti.
Însă această ştiinţă depăşeşte cunoaşterea omului şi îi este interzisă.
Este ceea ce am putea numi înţelepciune, care este privilegiul zeilor.
Totuşi, chiar dacă omul o doreşte, dacă tânjeşte după ea, şi dacă această dorinţă face din el un iubitor de înţelepciune, sau un filozof, el nu o posedă niciodată în perfecţiunea sa absolută.
Ştiinţa sa imperfectă se mişcă în zona schimbării, a fenomenului, a dezordinii, şi efortul curajos şi chinuitor pe care îl face pentru a o atinge constituie însăşi virtutea sa.
Scopul doctrinei lui Pitagora, scrie Fabre d'Olivet, era de a-i lumina pe oameni, de a-i purifica de viciile lor, de a-i izbăvi de greşelile lor, de a-i conduce la virtute, la adevăr.
Şi, după ce i-a făcut să treacă prin toate gradele înţelegerii şi inteligenţei, de a-i face asemenea Zeilor nemuritori.
Prin cunoaştere, se obţine adevărul, "şi adevărul, spune Porphyr, este singurul lucru care ne poate apropia de zei", căci "Zeul, spune Pitagora, are drept trup lumina şi drept suflet adevărul".
|