Autor: Rene Guenon    alte cărți de autor(i) Traducere: Daniel Hoblea Data apariţiei: martie 2010 Număr de pagini: 144 Format: 13x22 cm ISBN: 978-973-111-152-0 32,00lei Comandă prin telefon: vodafone 0723.543279 Telegram Grup

Autoritate spirituală şi putere temporală

        Maestru al unei spiritualităţi pierdute şi critic acerb al modernităţii laicizante, Rene Guenon realizează în acest eseu concentrat o comparaţie bine structurată între cele două registre permanent aflate în conflict în istoria omenirii: autoritatea spirituală şi puterea temporală.

        Dacă prima se întemeiază pe o tradiţie revelată şi primordială, transmisă pe cale orală, filiaţie asupra căreia trebuie să vegheze, cea de-a doua are ca fundament o tradiţie scripturală, mai întâi de extracţie revelată, gestionată de sacerdoti, apoi preluată prin transfer simbolic de puterea monarhică şi uzurpată finalmente, prin revoluţie, de puterea laică în sens politic modern.

        Rene Guenon subliniază substituirea ilicită şi violentă a legitimei autorităţi spirituale, cu care, o perioadă istorică îndelungată, regalitatea s-a confundat, de către guvernământul de tip laic, prin acapararea atribuţiilor sacerdotale golite de sensul lor transcendent.

        De aici, graţie acestui raptus violent, s-a produs sărăcirea spirituală a modernităţii, prin despiritualizarea progresivă a lumii.

        În planul analizei istorice, este extrem de interesantă incursiunea autorului în universul sacru hindus, ale cărui instituţii şi mecanisme pare să le cunoască la perfecţie.

        Distincţia castelor, cu diferenţierea funcţiunilor sociale căreia îi corespunde, rezultă în definitiv dintr-o ruptură a unităţii iniţiale; şi tot atunci au apărut, ca separate una de cealaltă, puterea spirituală şi puterea temporală, care constituie, în exercitarea lor distinctă, tocmai funcţiunile primelor două caste, cea a Brahmanilor şi cea a Ksatriyaşilor.

        De altfel, între aceste două puteri, precum în general între toate funcţiunile sociale atribuite de acum înainte diferitelor grupuri de indivizi, trebuia să fi existat la origine o armonie perfectă, prin care unitatea primă era menţinută atât cât o permiteau condiţiile de existenţă ale umanităţii în noua sa fază, căci armonia nu este în fond decât un reflex sau o imagine a adevăratei unităţi.

        Doar într-un alt stadiu distincţia s-a transformat în opoziţie şi rivalitate, armonia a fost distrusă şi a făcut loc luptei între cele două puteri, funcţiunile inferioare pretinzând la rândul lor supremaţia, pentru a se ajunge în final la confuzia maximă, la negarea şi inversarea oricărei ierarhii.