Autor: Rabindranath Tagore    alte cărți de autor(i) Traducere: Amita Bhose Data apariţiei: mai 2011 Număr de pagini: 320 Format: 13x20 cm ISBN: 978-606-92719-4-0 34,00lei 32,00lei Comandă prin telefon: vodafone 0723.543279 Telegram Grup

Scrisori rupte

        Este prima traducere românească a lui Tagore după versiunea originală bengaleză. Şi este prima traducere a Scrisorilor rupte într-o limbă străină.

        Evoluţia sensibilităţii poetice a lui Tagore este mai bine oglindită în aceste scrisori trimise de pe malul Padmei decât în orice biografie.

        Însuşi poetul a mărturisit că eul său cel mai adevărat a evoluat în acel ungher obscur al Bengalului şi cel mai profund mesaj al gândirii sale s-a exprimat spontan în scrisorile adresate Indirei Devi.                                                     Amita Bhose

        Toate lucrurile din lume îmi par inepuizabile. Ce mi-a plăcut odată îmi place totdeauna şi în fiecare zi îmi pare la fel de nou şi uimitor. Pot să-l mângâi cât vreau, fără să-l tocesc. Pot să văd clar toate aspectele reale ale lucrurilor, dar în ciuda tuturor părţilor negative, ele îmi sugerează un mister diafan, care se înalţă deasupra micimii şi contradicţiilor lor.

        Cu trecerea anilor şi cu înmulţirea experienţelor, uimirea mea faţă de acest mister nu scade, ci creşte - şi asta mă bucură din ce în ce mai mult.

        Astfel, în fiecare zi constat din nou că oamenii datorită cărora mă simt fericit nu sunt neînsemnaţi. Ei închid în sine adevărul şi fericirea eternă.

Prefaţã
        Era o zi senină din primăvara anului 1950. Eram studentă şi făceam parte din organizaţia All India Women's Conference, unde mă ocupam de programul alfabetizării adulţilor. Venisem la centrul din Bethune Row, o străduţă din partea veche a Calcuttei, pentru a le întâmpina pe fondatoarele instituţiei, între care se afla şi Indira Devi, nepoată lui Rabindranath Tagore şi soţia prozatorului Pramatha Chaudhuri - ea însăşi scriitoare şi un om de o deosebită cultură.
        Citisem deja Scrisorile rupte ale lui Tagore şi ştiam că ele fuseseră adresate Indirei Devi. Eram curioasă şi emoţionată să o cunosc pe cea care i-a inspirat lui Tagore aceste epistole.
        Am urcat pe terasă ca s-o văd mai bine pe Indira Devi. Când oaspeţii au coborât din maşină, am zărit-o imediat. Era o persoană în vârstă, înaltă, zveltă şi se ţinea drept.
        Curând am fost chemată în sala de conferinţe. Am intrat cu paşi înceţi. Indira Devi mă atrăgea ca un magnet, dar în acelaşi timp mă şi îndepărta. Era o prezenţă atât de spiritualizată încât nu mă credeam demnă de a mă apropia de ea.

        Spre ruşinea mea, ea a fost cea care m-a salutat întâi; după codul de comportare indian, se cuvenea ca eu, care eram mai tânără, să salut prima. Am încercat din răsputeri să-mi stăpânesc emoţia ca să-i răspund la întrebări.
        Indira Devi mi-a vorbit cu o atitudine perfect colegială şi m-a tratat ca pe cineva egal cu ea. Mi s-a adresat cu "dumneavoastră", deşi era de aşteptat ca o persoană de peste şaptezeci de ani să-mi spună "dumneata".
        De fapt, această întrevedere a însemnat pentru mine întâlnirea cu Tagore. Cât a trăit nu l-am văzut niciodată. Am asistat doar la înmormântarea lui. Dar nici acolo nu văzusem un om. Trupul său extraordinar de frumos, culcat pe un pat de lemn de santal, îmi părea ca o statuie de alabastru.
        În schimb, am cunoscut o persoană care fusese apropiată lui Tagore omul, căreia el îi împărtăşea gândurile despre viaţă, artă, societate şi-i povestea toate amănuntele din viaţa particulară.

        La rându-i, ea îi cânta acompaniindu-se la pian cântece clasice indiene, precum şi simfonii europene, amândouă cu aceeaşi competenţă. Ce timbru o fi avut acest glas atunci, în tinereţe - m-am întrebat - dacă la vârsta de aproape optzeci de ani vibra ca o vioară...
        Pierdută în gânduri, m-am întors acasă şi am redeschis Scrisorile rupte. De câte ori nu le citisem până atunci şi de câte ori nu le-am citit după aceea! Dar de fiecare dată scrisorile acestea mă uimesc cu veşnica lor prospeţime.

        Deşi într-o scrisoare din 1892 poetul îşi exprima îndoiala: "Dar de câte ori am să-ţi mai scriu despre aceste răsărituri şi apusuri de soare? În fiecare zi ele îmi par cu totul altele, dar voi putea eu oare să le descriu sub atâtea forme noi ?" (numãrul 52) - el într-adevăr le descrie de fiecare dată altfel, făcându-l şi pe cititor să le vadă mereu noi, mereu altele.
        În acei ani de tinereţe poetul se îngrijea de administrarea moşiei părinteşti şi petrecea cea mai mare parte a timpului în provincie. Anii aceştia au însemnat foarte mult pentru evoluţia gândirii şi operei sale.
        Şederile lungi în satele obscure ale ţării, în inima frumoasei naturi bengaleze, în preajma oamenilor simpli, i-au dezvăluit poetului enigmele naturii, au trezit în el un sentiment de comuniune cu marele univers.
        Fiecare întoarcere la Padma, râul care a devenit nemuritor în literatura bengală prin poezia sa, îi dăruia o matură înţelegere a lucrurilor, îi inspira gânduri mai umane, îi adâncea sensibilitatea.

        Luceafărul de seară, aerul de deasupra apei line a Padmei, umbra norilor peste păduri şi lanurile unduioase sub luciul solar tomnatec îl transpuneau în lumea cugetului său, din ce în ce mai profund şi mai subtil nuanţat.
        În 1892 vântul lin şi soarele blând al toamnei îi aduc nostalgia după o posibilă existenţă de acum câteva milioane de ani, când poetul crede a fi fost o parte a Pământului. Dar încă n-are curaj să comunice lumii acest sentiment, să-l exprime în versuri (numãrul 50).
        În 1893, un popas pe malul mării îi întăreşte convingerea: "Pe vremea când nu exista Pământul şi apele erau singure, singuratice, această inimă a mea, care azi e neastâmpărată, unduia tăcut în noianul de apă lipsit de orice vietate" (numãrul 68).

        În curând apar două poeme - Pământul şi Către mare - cu aceeaşi tematică, uimind lumea literară prin originalitatea gândirii şi măiestria exprimãrii.
        Acele perioade de totală interiorizare au făcut ca gândirea sa filozofică să se aprofundeze. Din această resursă lăuntrică au izvorât mai târziu paginile din Gitanjali, pentru care i-a fost decernat Premiul Nobel în 1913. Cu acest prilej, Occidentul a cunoscut spiritualitatea bătrânei Indii transpusă în limbajul gândirii moderne.
        Este uimitor faptul că, deşi poetul se pierdea în vastitatea cerului sorbind lumina lunii ca pe un vin dintr-o cupă cerească, chemarea infinitului nu l-a depărtat de cotidian; mai degrabă el s-a legat mai strâns de pământ, de oameni.
        Chiar dacă jocul culorilor pe zarea amurgului îl fermeca şi clipocitul apei îi purta gândul la ţările din O mie si una de nopţi, nici un detaliu al peisajului care-l înconjura nu i-a scăpat. Simţul său estetic se bucura în aceeaşi măsură de cerul nemărginit şi de un strop de rouă aflat pe vârful unui fir de iarbă.
        Observa jocurile copiilor, treburile gospodăreşti şi munca ţăranilor pe câmp, pe care le colora cu imaginaţia sa, le descria plastic în culori şi mai târziu le integra în poezii.

        Mizeria vieţii ţăranilor sub oprimarea moşierească şi exploatarea colonialistă îl frământau. Participarea sufletească la viaţa maselor iese în evidenţă într-un mod neîndoielnic în nuvelele scrise în aceastã perioadă.
        Un număr de poezii din volumele Caitali, Citra şi Barca de aur par a fi versificarea unor scrisori din colecţia de faţă. Pe de altă parte, nucleele mai multor nuvele şi povestiri se pot identifica în peisajele şi personajele descrise aici.   

        Ar fi interesant să consemnăm că nuvelele lui Tagore sunt primele scrieri de acest gen în literatura bengali, el fiind în acelaşi timp unul dintre întemeietorii nuvelisticii în India.
        A circulat totuşi opinia că Tagore a cunoscut doar superficial viaţa maselor şi că originea sa aristocratică nu i-a permis să înţeleagă adevăratele probleme ale păturilor de jos.

        Un număr de scrisori adresate Indirei Devi ne relevă cu câtă îţtelegere îi trata poetul pe oamenii din popor, ce mare respect le purta şi cum îl zbuciumau suferinţele acestor oameni neajutoraţi, chinuiţi deopotrivă de catastrofalele dezlănţuiri ale naturii şi de nedreptatea societăţii.

        Este de netăgăduit că patriotismul poetului îşi trage rădăcinile din iubirea sinceră faţă de pământul şi oamenii ţării. Tagore dezvăluie în scrisorile sale faptul că atitudinea dispreţuitoare a străinilor a fost cauzată şi de servilismul unor compatrioţi care căutau să câştige cu orice preţ favoarea autorităţilor britanice.    

        Climatul politic al Indiei din acea perioadă, lipsit de idei progresiste şi de proiecte de dezvoltare a ţării, nu corespundea idealurilor lui Tagore. El dorea ameliorarea condiţiilor economice şi răspândirea învăţământului în popor, adică "independenţa sufletului" prin cultivarea obiceiurilor autohtone, mai presus de orice.

        Mişcările naţionale nu i-au oferit posibilitatea de a-şi realiza aceste idealuri. De aceea, s-a retras din politică şi s-a angajat să-şi slujească ţara în obscurul cătun Bolpur, azi celebru în lume prin Universitatea Visvabharati (Înţelepciunea universală), înfiinţată de el.
        Scrisoarea numărul 57 din anul 1893 este considerată ca un document istoric. Profund indignat şi rănit de cuvintele dispreţuitoare ale unui englez la adresa indienilor, poetul a luat hotărârea nestrămutată: "Îmi voi face datoria sinceră şi prietenească faţă de ai mei, rămânând în mijlocul poporului meu - privirea voastră (a englezilor - n.n.) n-are să cadă acolo unde mă aflu eu, nici activitatea mea n-are să vă ajungă la ureche. Nu vă cer nici o fărâmă din rămăşiţele de pe masa voastră, nici nu tânjesc dupã mângâierea voastră."
        Ca rezultat al acestei decizii, Tagore a înfiinţat în 1901 o şcoală la Bolpur, unde a introdus sistemul de predare folosit în antichitatea indiană. În decursul anilor, şcoala a devenit universitatea mai sus amintită şi odată cu aceasta, oraşul universitar Santiniketan (Sălaşul păcii) a ajuns un centru de cercetare a civilizaţiei asiatice.
        Deşi mult timp diplomele acordate de către această universitate nu au avut nici o valoare practică în vederea angajării absolvenţilor în instituţiile conduse de autorităţile străine, acest centru de învăţământ a dăruit ţării generaţii de specialişti în artă şi în ştiinţele umaniste, care astăzi domină scena culturală a ţării.

        Sub egida acestei universităţi şi sub îndrumarea poetului, artiştii, scriitorii şi oamenii de ştiinţă au reînviat spiritualitatea indiană şi au incitat un viu interes faţă de cultura noastră multimilenară. Totodată Tagore s-a străduit să elibereze minţile contemporanilor săi de superstiţiile şi prejudecăţile învechite care împiedicau progresul societăţii indiene.
        Activitatea multilaterală şi intensă de peste şaizeci de ani a lui Rabindranath Tagore a avut ca rezultat renaşterea spirituală a Indiei. Lupta neostenită şi necontenită împotriva societăţii autohtone din vremea sa, precum şi împotriva dominaţiei străine constituie un izvor nesecat de inspiraţie pentru urmaşii lui.
        Mărturiile şi cugetările cuprinse în scrisori schiţează o parte a drumului acestei vieţi lungi şi extraordinar de bogate. Ele reliefează evoluţia poetului de la tânărul cuviincios, intimidat de surorile pe care le însoţea la munte şi emoţionat în faţa unei întruniri a unor elevi cărora trebuia să le vorbească, la un om conştient de datoriile pe care le are faţă de patrie, faţă de omenire şi hotărât să le împlinească.
        Din multiplele trăsături ale acestei personalităţi complexe, cea mai importantă este cea a poetului. Patriot înflăcărat, pedagog de o mare competenţă, filozof, părintele spiritual al Indiei moderne, orice ar fi fost Tagore, adevărata sa vocaţie s-a manifestat în creaţia poetică. Poezia i-a fost muza preferată, după propria sa expresie - "singurul adăpost al celui mai profund adevăr al vieţii mele".
        Evoluţia sensibilităţii sale poetice este mai bine oglindită în aceste scrisori trimise de pe malul Padmei decât în orice biografie. Însuşi poetul a mărturisit că eul său cel mai adevărat a evoluat în acel ungher obscur al Bengalului şi cel mai profund mesaj al gândirii sale s-a exprimat spontan în scrisorile adresate Indirei Devi.

Notă asupra ediţiei
        În 1913 Rabindranath Tagore a publicat fragmente literare din 145 de scrisori adresate Indirei Devi în perioada 1887- 1895 sub titlul Chinnapatra (Scrisoarea ruptă).

        Cu ocazia centenarului poetului s-a editat volumul Chinnapatravali (Scrisori rupte), care cuprinde încă 107 scrisori pe care nu le-a inclus poetul, precum şi textele mai ample ale mai multor scrisori aflate în ediţiile anterioare.
        Datele de la începutul scrisorilor sunt scrise de poet; completarea lor de către editorul celei din urmă ediţii este indicată în paranteză. Data şi locul primirii au fost notate de destinatară la sfârşitul fiecărei scrisori. Toate ediţiile au fost redactate după copiile scrisorilor făcute de Indira Devi, pe care ea le dăruise poetului. Cele două caiete conţinând aceste copii sunt păstrate în Muzeul Radindrasedan din Santiniketan.
        Volumul de faţă este alcătuit din 101 de scrisori aparţinând perioadei 1887-1894. După informaţia mea, aceasta este prima traducere a Scrisorilor rupte într-o limbă străină, precum şi prima traducere românească a lui Rabindranath Tagore după versiunea originală bengaleză.                              AMITA BHOSE, 1978